Hans Belting şi viziunea apocaliptică asupra istoriei artei. (2010)
Primul strat. Critica istoriei tilurilor
Dar indiferent de rezervarea unui loc privilegiat moştenireii hegeliene, „istoria artei care se sfârşeşte” pentru HB este în primul rând cea a împărţirii etapelor istoriei artei după „stiluri” , adică după aspectele pur formale ale „produselor” artistice- „Istoria artei a început cuconceptul de ,istorie şi s-a închegat în
jurulconceptului de ,stil,”, spune el. (Pg. 37.)
HB se referă în mod vizibil la practica despărţirii etapelor istoriei artei sub forma de perechi de stiluri antagonice din punct de vedere formal, practică însoţită adeseori de teza alternării lor implacabile, teorii care ăşi trăgeau seva din scrierile lui Riegl,
Wolfflon sau Worronger. Dominaţia acestui tip de prezentare a fenomenelor artistice a dus la un schematism care sărăcea şi nu rareori deforma prezentarea faptelor.
HB ne anunţă că: ,„…imaginea dominantă a istoriei artei cu logica sa internă, descrisă cu atâta convingere prin stilurile epocilor şi variantele lor, a ajuns la final”: (pg. 22) Pentru istoricii artei, „arta veche era, în primul rând şi înainte de toate ‚stil’ şi în al doilea rând, se încadra în cursul nestăvilit al ‚istoriei’, despre care susţinea că
se continuă în faza modernităţii fără întrerupere…. În textele de istoria artei realitatea dispare şi biograficul sau anecdoticul sunt sacrificate ‚legilor stilului’ şi ‚transformărilor formei’”. (Pg. 44.) În partea doua a studiului său, ideea este formulată astfel: „Este vorba de îndepărtarea de anumite scheme fixe de prezentare istorică a artei, care au drept consecinţă o istorie precisă a stilurilor. Arta, în această viziune, apare ca un sistem autonom, care trebuie evaluat ca o desfăşurare cu legiproprii. ….Arta ….nu-şi mai găseşte locul în istoria generală, ci este luată în considerare numai ca istorie autonomă”. ( Pg. 121) După HB, este necesară îîndepărtarea din istoriă aartei, a schemelor de prezentare, care au drept consecinţă o istorie a stilurilor.
HB se referă şi la „modelul biologic”, la schematismul prezentărilor istorice, care scot în evidenţă etapele dezvoltării unor capitole din istoria arei –naşterea, înflorirea şi declinul, ceea ce privişegiază etapa clasicismului ca prototip al momentuu culminant. (Aşa cum procedează şi Hegel ) Deşi atribuie existenţă istoriei artei doar după sfârşitul secolului XIX (deoaree se referă doar la istoria de tip wolfflinian) la un moment dat recunoaşte calitatea de istoric al artei lui Vasari, penru a-l fce răspunzător de iniţierea „modelului biologic”.. Dar orice prezentare a a unui fenomen istoric (Renaşterea în cazul lui Vasri) presupune stabilirea oevoluţiei lui.
În mod firesc şi justificat, HB se arată potrivnic extinderii conceootului de stil la structurile social-politice, prin referirile la „stilul epocii” (pg. 176) sau „spiritul epocii”, pornind de la tezele, totuşi fecunde în sugestii, ale lui Max Dvorak.
Parerea cititorului!
Pentru a primi raspuns la comentariile trimise, specificati si adresa de
e-mail in cadrul mesajului.